Job 17

Мій дух заламавсь, мої дні погасають, зостались мені самі гроби!...

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Дійсно, насмішки зо мною, й моє око в розгірченні їхнім ночує...

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Поклади, дай заставу за мене Ти Сам, хто ж то той, що умову зо мною заб'є по руках?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Бо від розуміння закрив Ти їх серце тому не звеличуєш їх.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Він призначує ближніх на поділ, а очі синів його темніють,

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Він поставив мене за прислів'я в народів, і став я таким, на якого плюють...

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

З безталання потемніло око моє, а всі члени мої як та тінь...

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Праведники остовпіють на це, і невинний встає на безбожного.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

І праведний буде держатись дороги своєї, а хто чисторукий побільшиться в силі.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Але всі ви повернетеся, і приходьте, та я не знаходжу між вами розумного...

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Мої дні проминули, порвалися думи мої, мого серця маєток,

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

вони мені ніч обертають на день, наближують світло при темряві!

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Якщо сподіваюсь, то тільки шеолу, як дому свого, в темноті постелю своє ложе...

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

До гробу я кличу: О батьку ти мій! До черви: Моя мамо та сестро моя!...

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Де ж тоді та надія моя? А надія моя, хто побачить її?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

До шеолових засувів зійде вона, коли зійдемо разом до пороху...

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``