Job 7

La vita dell’uomo sulla terra è una milizia; i giorni suoi son simili ai giorni d’un operaio.

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.

Come lo schiavo anela l’ombra e come l’operaio aspetta il suo salario,

Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,

così a me toccan mesi di sciagura, e mi sono assegnate notti di dolore.

aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.

Non appena mi corico, dico: "Quando mi leverò?" Ma la notte si prolunga, e mi sazio d’agitazioni infino all’alba.

Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.

La mia carne è coperta di vermi e di croste terrose, la mia pelle si richiude, poi riprende a suppurare.

Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.

I miei giorni sen vanno più veloci della spola, si consumano senza speranza.

Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!

Ricordati, che la mia vita e un soffio! L’occhio mio non vedrà più il bene.

Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

Lo sguardo di chi ora mi vede non mi potrà più scorgere; gli occhi tuoi mi cercheranno, ma io non sarò più.

Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.

La nuvola svanisce e si dilegua; così chi scende nel soggiorno de’ morti non ne risalirà;

Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!

non tornerà più nella sua casa, e il luogo ove stava non lo riconoscerà più.

Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.

Io, perciò, non terrò chiusa la bocca; nell’angoscia del mio spirito io parlerò, mi lamenterò nell’amarezza dell’anima mia.

De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.

Son io forse il mare o un mostro marino che tu ponga intorno a me una guardia?

Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

Quando dico: "Il mio letto mi darà sollievo, il mio giaciglio allevierà la mia pena",

Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`

tu mi sgomenti con sogni, e mi spaventi con visioni;

atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.

sicché l’anima mia preferisce soffocare, preferisce a queste ossa la morte.

Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!

Io mi vo struggendo; non vivrò sempre; deh, lasciami stare; i giorni miei non son che un soffio.

Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!

Che cosa è l’uomo che tu ne faccia tanto caso, che tu ponga mente ad esso,

Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,

e lo visiti ogni mattina e lo metta alla prova ad ogni istante?

să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?

Quando cesserai di tener lo sguardo fisso su me? Quando mi darai tempo d’inghiottir la mia saliva?

Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

Se ho peccato, che ho fatto a te, o guardiano degli uomini? Perché hai fatto di me il tuo bersaglio? A tal punto che son divenuto un peso a me stesso?

Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

E perché non perdoni le mie trasgressioni e non cancelli la mia iniquità? Poiché presto giacerò nella polvere; e tu mi cercherai, ma io non sarò più".

Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``