Job 17

Il mio soffio vitale si spenge, i miei giorni si estinguono, il sepolcro m’aspetta!

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Sono attorniato di schernitori e non posso chiuder occhio per via delle lor parole amare.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

O Dio, da’ un pegno, sii tu il mio mallevadore presso di te; se no, chi metterà la sua nella mia mano?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Poiché tu hai chiuso il cuor di costoro alla ragione, e però non li farai trionfare.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Chi denunzia un amico sì che diventi preda altrui, vedrà venir meno gli occhi de’ suoi figli.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Egli m’ha reso la favola dei popoli, e son divenuto un essere a cui si sputa in faccia.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

L’occhio mio si oscura pel dolore, tutte le mie membra non son più che un’ombra.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Gli uomini retti ne son colpiti di stupore, e l’innocente insorge contro l’empio;

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

ma il giusto si attiene saldo alla sua via, e chi ha le mani pure viepiù si fortifica.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Quanto a voi tutti, tornate pure, fatevi avanti, ma fra voi non troverò alcun savio.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

I miei giorni passano, i miei disegni, i disegni cari al mio cuore, sono distrutti,

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

e costoro pretendon che la notte sia giorno, che la luce sia vicina, quando tutto è buio!

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Se aspetto come casa mia il soggiorno de’ morti, se già mi son fatto il letto nelle tenebre,

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

se ormai dico al sepolcro "tu sei mio padre" e ai vermi: "siete mia madre e mia sorella",

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

dov’è dunque la mia speranza? questa speranza mia chi la può scorgere?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Essa scenderà alle porte del soggiorno de’ morti, quando nella polvere troverem riposo assieme".

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``