Job 7

Zdaliž nemá vyměřeného času člověk na zemi? A dnové jeho jako dnové nájemníka.

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.

Jako služebník, kterýž touží po stínu, a jako nájemník, jenž očekává skonání díla svého:

Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,

Tak jsou mi dědičně přivlastněni měsícové marní, a noci plné trápení jsou mi odečteny.

aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.

Jestliže ležím, říkám: Kdy vstanu? A pomine noc? Tak pln bývám myšlení až do svitání.

Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.

Tělo mé odíno jest červy a strupem i prachem, kůže má puká se a rozpouští.

Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.

Dnové moji rychlejší byli nežli člunek tkadlce, nebo stráveni jsou bez prodlení.

Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!

Rozpomeň se, ó Pane, že jako vítr jest život můj, a oko mé že více neuzří dobrých věcí,

Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

Aniž mne spatří oko, jenž mne vídalo. Oči tvé budou ke mně, a mne již nebude.

Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.

Jakož oblak hyne a mizí, tak ten, kterýž sstupuje do hrobu, nevystoupí zase,

Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!

Aniž se opět navrátí do domu svého, aniž ho již více pozná místo jeho.

Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.

Protož nemohuť já zdržeti úst svých, mluvím v ssoužení ducha svého, naříkám v hořkosti duše své.

De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.

Zdali jsem já mořem čili velrybem, že jsi mne stráží osadil?

Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

Když myslím: Potěší mne lůže mé, poodejme naříkání mého postel má:

Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`

Tedy mne strašíš sny, a viděními děsíš mne,

atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.

Tak že sobě zvoluje zaškrcení duše má, a smrt nad život.

Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!

Mrzí mne, nebuduť déle živ. Poodstupiž ode mne, nebo marní jsou dnové moji.

Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!

Co jest člověk, že ho sobě tak vážíš, a že tak o něj pečuješ?

Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,

A že ho navštěvuješ každého jitra, a každé chvíle jej zkušuješ?

să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?

Dokudž se neodvrátíš ode mne, a nedáš mi aspoň polknouti mé sliny?

Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

Zhřešil jsem, což mám učiniti, ó strážce lidský? Proč jsi mne položil za cíl sobě, tak abych sám sobě byl břemenem?

Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

Nýbrž proč neodejmeš přestoupení mého, a neodpustíš nepravosti mé? Nebo již v zemi lehnu. Potom bys mne i pilně hledal, nebude mne.

Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``