Job 17

Духът ми съкрушен е, гаснат дните ми, за мене вече гробища остават.

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Присмиватели около мен не са ли, не почива ли окото ми на техните обиди?

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Определи ми сега поръчител пред Себе Си; кой друг би ми подал ръка?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Защото си скрил сърцето им от разум — затова и няма да ги възвисиш.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Който приятели предава на грабеж, очите на децата му ще чезнат.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Той ме е поставил за поговорка на хората и аз станах за заплюване в лицето.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Окото ми се помрачи от скръб и всичките ми части станаха като сянка.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Правдивите ще се ужасят на това и невинният ще се възмущава против лицемера.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

А праведният ще се държи за пътя си и който е с чисти ръце, ще става все по-силен.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Но вие всички, върнете се и елате; и един мъдър няма да намеря между вас.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Дните ми преминаха; пресякоха се намеренията ми, желанията на сърцето ми.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Нощта направиха на ден и светлината близо е при мрака.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Ако чакам, жилището ми Шеол е, леглото си постлах във мрака.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Към гроба викам: Ти си ми баща! — към червея: Ти — майка ми, сестра ми!

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Къде тогава е надеждата ми? Надеждата ми кой ще види?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Тя ще слезе в самотата на Шеол, когато заедно в пръстта покой намерим.

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``