Job 14

“İnsanı kadın doğurur, Günleri sayılı ve sıkıntı doludur.

Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

Çiçek gibi açıp solar, Gölge gibi gelip geçer.

Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

Gözlerini böyle birine mi dikiyorsun, Yargılamak için önüne çağırıyorsun?

Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Kim temizi kirliden çıkarabilir? Hiç kimse!

Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Madem insanın günleri belirlenmiş, Aylarının sayısı saptanmış, Sınır koymuşsun, öteye geçemez;

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

Gözünü ondan ayır da, Çalışma saatini dolduran gündelikçi gibi rahat etsin.

întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

“Oysa bir ağaç için umut vardır, Kesilse, yeniden sürgün verir, Eksilmez filizleri.

Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

Kökü yerde kocasa, Kütüğü toprakta ölse bile,

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

Su kokusu alır almaz filizlenir, Bir fidan gibi dal budak salar.

înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

İnsan ise ölüp yok olur, Son soluğunu verir ve her şey biter.

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

Suyu akıp giden göl Ya da kuruyan ırmak nasıl çöle dönerse,

Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

İnsan da öyle, yatar, bir daha kalkmaz, Gökler yok oluncaya dek uyanmaz, Uyandırılmaz.

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

“Keşke beni ölüler diyarına gizlesen, Öfken geçinceye dek saklasan, Bana bir süre versen de, beni sonra anımsasan.

Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

İnsan ölür de dirilir mi? Başka biri nöbetimi devralıncaya dek Savaş boyunca umutla beklerdim.

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Sen çağırırdın, ben yanıtlardım, Ellerinle yaptığın yaratığı özlerdin.

Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

O zaman adımlarımı sayar, Günahımın hesabını tutmazdın.

Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

İsyanımı torbaya koyup mühürler, Suçumu örterdin.

călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

“Ama dağın yıkılıp çöktüğü, Kayanın yerinden taşındığı,

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

Suyun taşı aşındırdığı, Selin toprağı sürükleyip götürdüğü gibi, İnsanın umudunu yok ediyorsun.

cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Onu hep yenersin, yok olup gider, Çehresini değiştirir, uzağa gönderirsin.

Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

Oğulları saygı görür, onun haberi olmaz, Aşağılanırlar, anlamaz.

De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

Ancak kendi canının acısını duyar, Yalnız kendisi için yas tutar.”

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``