Job 14

Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

“İnsanı kadın doğurur, Günleri sayılı ve sıkıntı doludur.

Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

Çiçek gibi açıp solar, Gölge gibi gelip geçer.

Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Gözlerini böyle birine mi dikiyorsun, Yargılamak için önüne çağırıyorsun?

Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Kim temizi kirliden çıkarabilir? Hiç kimse!

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

Madem insanın günleri belirlenmiş, Aylarının sayısı saptanmış, Sınır koymuşsun, öteye geçemez;

întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

Gözünü ondan ayır da, Çalışma saatini dolduran gündelikçi gibi rahat etsin.

Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

“Oysa bir ağaç için umut vardır, Kesilse, yeniden sürgün verir, Eksilmez filizleri.

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

Kökü yerde kocasa, Kütüğü toprakta ölse bile,

înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Su kokusu alır almaz filizlenir, Bir fidan gibi dal budak salar.

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

İnsan ise ölüp yok olur, Son soluğunu verir ve her şey biter.

Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

Suyu akıp giden göl Ya da kuruyan ırmak nasıl çöle dönerse,

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

İnsan da öyle, yatar, bir daha kalkmaz, Gökler yok oluncaya dek uyanmaz, Uyandırılmaz.

Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

“Keşke beni ölüler diyarına gizlesen, Öfken geçinceye dek saklasan, Bana bir süre versen de, beni sonra anımsasan.

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

İnsan ölür de dirilir mi? Başka biri nöbetimi devralıncaya dek Savaş boyunca umutla beklerdim.

Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

Sen çağırırdın, ben yanıtlardım, Ellerinle yaptığın yaratığı özlerdin.

Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

O zaman adımlarımı sayar, Günahımın hesabını tutmazdın.

călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

İsyanımı torbaya koyup mühürler, Suçumu örterdin.

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

“Ama dağın yıkılıp çöktüğü, Kayanın yerinden taşındığı,

cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Suyun taşı aşındırdığı, Selin toprağı sürükleyip götürdüğü gibi, İnsanın umudunu yok ediyorsun.

Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

Onu hep yenersin, yok olup gider, Çehresini değiştirir, uzağa gönderirsin.

De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

Oğulları saygı görür, onun haberi olmaz, Aşağılanırlar, anlamaz.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``

Ancak kendi canının acısını duyar, Yalnız kendisi için yas tutar.”