Job 14

Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

Člověk narozený z ženy jest krátkého věku a plný lopotování.

Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

Jako květ vychází a podťat bývá, a utíká jako stín, a netrvá.

Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

A však i na takového otvíráš oko své, a mne uvodíš k soudu s sebou.

Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Kdo toho dokáže, aby čistý z nečistého pošel? Ani jeden.

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

Poněvadž vyměřeni jsou dnové jeho, počet měsíců jeho u tebe, a cíles jemu položil, kterýchž by nepřekračoval:

întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

Odvrať se od něho, ať oddechne sobě, a zatím aby přečekal jako nájemník den svůj.

Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

O stromu zajisté jest naděje, by i podťat byl, že se zase zotaví, a výstřelek jeho nevyhyne,

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

By se pak i sstaral v zemi kořen jeho, a v prachu již jako umřel peň jeho:

înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Avšak jakž počije vláhy, zase se pučí, a zahustí jako keř.

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

Ale člověk umírá, mdlobou přemožen jsa, a když vypustí duši člověk, kam se poděl?

Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

Jakož ucházejí vody z jezera, a řeka opadá a vysychá:

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

Tak člověk, když lehne, nevstává zase dotud, dokudž nebes stává. Nebývajíť vzbuzeni lidé, aniž se probuzují ze sna svého.

Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

Ó kdybys mne v hrobě schoval, a skryl mne, dokudž by nebyl odvrácen hněv tvůj, ulože mi cíl, abys se rozpomenul na mne.

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Když umře člověk, zdaliž zase ožive? Po všecky tedy dny vyměřeného času svého očekávati budu, až přijde proměna při mně.

Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

Zavoláš, a já se ohlásím tobě, díla rukou svých budeš žádostiv,

Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

Ačkoli nyní kroky mé počítáš, aniž shovíváš hříchům mým,

călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

Ale zapečetěné maje jako v pytlíku přestoupení mé, ještě přikládáš k nepravosti mé.

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

Jistě že jako hora padnuc, rozdrobuje se, a skála odsedá z místa svého,

cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Jako kamení stírá voda, a povodní zachvacuje, což z prachu zemského samo od sebe roste: tak i ty naději člověka v nic obracíš.

Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

Přemáháš jej ustavičně, tak aby odjíti musil; proměňuješ tvář jeho, a propouštíš jej.

De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

Budou-li slavní synové jeho, nic neví; pakli v potupě, nic o ně nepečuje.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``

Toliko tělo jeho, dokudž živ jest, bolestí okouší, a duše jeho v něm kvílí.