Job 14

L’uomo, nato di donna, vive pochi giorni, e sazio d’affanni.

Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

Spunta come un fiore, poi è reciso; fugge come un’ombra, e non dura.

Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

E sopra un essere così, tu tieni gli occhi aperti! e mi fai comparir teco in giudizio!

Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Chi può trarre una cosa pura da una impura? Nessuno.

Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Giacché i suoi giorni son fissati, e il numero de’ suoi mesi dipende da te, e tu gli hai posto un termine ch’egli non può varcare,

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

storna da lui lo sguardo, sì ch’egli abbia un po’ di requie, e possa godere come un operaio la fine della sua giornata.

întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

Per l’albero, almeno c’è speranza; se è tagliato, rigermoglia e continua a metter rampolli.

Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

Quando la sua radice è invecchiata sotto terra, e il suo tronco muore nel suolo,

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

a sentir l’acqua, rinverdisce e mette rami come una pianta nuova.

înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Ma l’uomo muore e perde ogni forza; il mortale spira e… dov’è egli?

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

Le acque del lago se ne vanno, il fiume vien meno e si prosciuga;

Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

così l’uomo giace, e non risorge più; finché non vi sian più cieli, ei non si risveglierà né sarà più destato dal suo sonno.

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

Oh, volessi tu nascondermi nel soggiorno de’ morti, tenermi occulto finché l’ira tua sia passata, fissarmi un termine, e poi ricordarti di me!…

Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

Se l’uomo, dopo morto, potesse ritornare in vita, aspetterei tutti i giorni della mia fazione, finché giungesse l’ora del mio cambio;

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

tu mi chiameresti e io risponderei, tu brameresti rivedere l’opera delle tue mani.

Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

Ma ora tu conti i miei passi, tu osservi i miei peccati;

Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

le mie trasgressioni sono sigillate in un sacco, e alle mie iniquità, altre ne aggiungi.

călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

La montagna frana e scompare, la rupe e divelta dal suo luogo,

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

le acque rodono la pietra, le loro inondazioni trascinan via la terra: così tu distruggi la speranza dell’uomo.

cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Tu lo sopraffai una volta per sempre, ed egli se ne va; gli muti il sembiante, e lo mandi via.

Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

Se i suoi figliuoli salgono in onore, egli lo ignora; se vengono in dispregio, ei non lo vede;

De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

questo solo sente: che il suo corpo soffre, che l’anima sua è in lutto".

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``