Job 14

Člověk narozený z ženy jest krátkého věku a plný lopotování.

Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

Jako květ vychází a podťat bývá, a utíká jako stín, a netrvá.

Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

A však i na takového otvíráš oko své, a mne uvodíš k soudu s sebou.

Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Kdo toho dokáže, aby čistý z nečistého pošel? Ani jeden.

Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Poněvadž vyměřeni jsou dnové jeho, počet měsíců jeho u tebe, a cíles jemu položil, kterýchž by nepřekračoval:

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

Odvrať se od něho, ať oddechne sobě, a zatím aby přečekal jako nájemník den svůj.

întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

O stromu zajisté jest naděje, by i podťat byl, že se zase zotaví, a výstřelek jeho nevyhyne,

Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

By se pak i sstaral v zemi kořen jeho, a v prachu již jako umřel peň jeho:

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

Avšak jakž počije vláhy, zase se pučí, a zahustí jako keř.

înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Ale člověk umírá, mdlobou přemožen jsa, a když vypustí duši člověk, kam se poděl?

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

Jakož ucházejí vody z jezera, a řeka opadá a vysychá:

Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

Tak člověk, když lehne, nevstává zase dotud, dokudž nebes stává. Nebývajíť vzbuzeni lidé, aniž se probuzují ze sna svého.

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

Ó kdybys mne v hrobě schoval, a skryl mne, dokudž by nebyl odvrácen hněv tvůj, ulože mi cíl, abys se rozpomenul na mne.

Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

Když umře člověk, zdaliž zase ožive? Po všecky tedy dny vyměřeného času svého očekávati budu, až přijde proměna při mně.

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Zavoláš, a já se ohlásím tobě, díla rukou svých budeš žádostiv,

Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

Ačkoli nyní kroky mé počítáš, aniž shovíváš hříchům mým,

Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

Ale zapečetěné maje jako v pytlíku přestoupení mé, ještě přikládáš k nepravosti mé.

călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

Jistě že jako hora padnuc, rozdrobuje se, a skála odsedá z místa svého,

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

Jako kamení stírá voda, a povodní zachvacuje, což z prachu zemského samo od sebe roste: tak i ty naději člověka v nic obracíš.

cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Přemáháš jej ustavičně, tak aby odjíti musil; proměňuješ tvář jeho, a propouštíš jej.

Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

Budou-li slavní synové jeho, nic neví; pakli v potupě, nic o ně nepečuje.

De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

Toliko tělo jeho, dokudž živ jest, bolestí okouší, a duše jeho v něm kvílí.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``