Ecclesiastes 1

Bunlar Yeruşalim’de krallık yapan Davut oğlu Vaiz’in sözleridir:

Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

“Her şey boş, bomboş, bomboş!” diyor Vaiz.

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

Ne kazancı var insanın Güneşin altında harcadığı onca emekten?

Ce folos are omul din toată truda pe care şi -o dă supt soare?

Kuşaklar gelir, kuşaklar geçer, Ama dünya sonsuza dek kalır.

Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne vecinic în picioare.

Güneş doğar, güneş batar, Hep doğduğu yere koşar.

Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

Rüzgar güneye gider, kuzeye döner, Döne döne eserek Hep aynı yolu izler.

Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.

Bütün ırmaklar denize akar, Yine de deniz dolmaz. Irmaklar hep çıktıkları yere döner.

Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăş să pornească de acolo.

Her şey yorucu, Sözcüklerle anlatılamayacak kadar. Göz görmekle doymuyor, Kulak işitmekle dolmuyor.

Toate lucrurile sînt într'o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

Önce ne olduysa, yine olacak. Önce ne yapıldıysa, yine yapılacak. Güneşin altında yeni bir şey yok.

Ce a fost, va mai fi, şi ce s'a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.

Var mı kimsenin, “Bak bu yeni!” diyebileceği bir şey? Her şey çoktan, bizden yıllar önce de vardı.

Dacă este vreun lucru despre care s'ar putea spune: ,,Iată ceva nou!`` de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

Geçmiş kuşaklar anımsanmıyor, Gelecek kuşaklar da kendilerinden sonra gelenlerce anımsanmayacak.

Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.

Ben Vaiz, Yeruşalim’de İsrail kralıyken

Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

kendimi göklerin altında yapılan her şeyi bilgece araştırıp incelemeye adadım. Tanrı’nın uğraşsınlar diye insanlara verdiği çetin bir zahmettir bu.

Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Güneşin altında yapılan bütün işleri gördüm; hepsi boştur, rüzgarı kovalamaya kalkışmaktır!

Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vînt!

Eğri olan doğrultulamaz, eksik olan sayılamaz.

Ce este strîmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

[] Kendi kendime, “İşte, bilgeliğimi benden önce Yeruşalim’de krallık yapan herkesten çok artırdım” dedim, “Alabildiğine bilgi ve bilgelik edindim.”

Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

Kendimi bilgi ve bilgeliği, deliliği ve akılsızlığı anlamaya adadım. Gördüm ki, bu da yalnızca rüzgarı kovalamaya kalkışmakmış.

Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vînt.

Çünkü çok bilgelik çok keder doğurur, bilgi arttıkça acı da artar.

Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.