Job 17

“Yaşama gücüm tükendi, günlerim kısaldı, Mezar gözlüyor beni.

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Çevremi alaycılar kuşatmış, Gözümü onların aşağılamasıyla açıp kapıyorum.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

“Ey Tanrı, kefilim ol kendine karşı, Başka kim var bana güvence verecek?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Çünkü onların aklını anlayışa kapadın, Bu yüzden onları zafere kavuşturmayacaksın.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Para için dostlarını satan adamın Çocuklarının gözünün feri söner.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

“Tanrı beni insanların diline düşürdü, Yüzüme tükürmekteler.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Kederden gözümün feri söndü, Kollarım bacaklarım çırpı gibi.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Dürüst insanlar buna şaşıyor, Suçsuzlar tanrısızlara saldırıyor.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Doğrular kendi yolunu tutuyor, Elleri temiz olanlar gittikçe güçleniyor.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

“Ama siz, hepiniz gelin yine deneyin! Aranızda bir bilge bulamayacağım.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Günlerim geçti, tasarılarım, Dileklerim suya düştü.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Bu insanlar geceyi gündüze çeviriyorlar, Karanlığa ‘Işık yakındır’ diyorlar.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Ölüler diyarını evim diye gözlüyorsam, Yatağımı karanlığa seriyorsam,

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Çukura ‘Babam’, Kurda ‘Annem, kızkardeşim’ diyorsam,

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Umudum nerede? Kim benim için umut görebilir?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Umut benimle ölüler diyarına mı inecek? Toprağa birlikte mi gireceğiz?”

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``