Job 17

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Мій дух заламавсь, мої дні погасають, зостались мені самі гроби!...

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Дійсно, насмішки зо мною, й моє око в розгірченні їхнім ночує...

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Поклади, дай заставу за мене Ти Сам, хто ж то той, що умову зо мною заб'є по руках?

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Бо від розуміння закрив Ти їх серце тому не звеличуєш їх.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Він призначує ближніх на поділ, а очі синів його темніють,

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Він поставив мене за прислів'я в народів, і став я таким, на якого плюють...

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

З безталання потемніло око моє, а всі члени мої як та тінь...

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Праведники остовпіють на це, і невинний встає на безбожного.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

І праведний буде держатись дороги своєї, а хто чисторукий побільшиться в силі.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Але всі ви повернетеся, і приходьте, та я не знаходжу між вами розумного...

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Мої дні проминули, порвалися думи мої, мого серця маєток,

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

вони мені ніч обертають на день, наближують світло при темряві!

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Якщо сподіваюсь, то тільки шеолу, як дому свого, в темноті постелю своє ложе...

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

До гробу я кличу: О батьку ти мій! До черви: Моя мамо та сестро моя!...

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Де ж тоді та надія моя? А надія моя, хто побачить її?

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``

До шеолових засувів зійде вона, коли зійдемо разом до пороху...