Job 7

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.
“Yeryüzünde insan yaşamı savaşı andırmıyor mu, Günleri gündelikçinin günlerinden farklı mı?
Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
Gölgeyi özleyen köle, Ücretini bekleyen gündelikçi gibi,
aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.
Miras olarak bana boş aylar verildi, Payıma sıkıntılı geceler düştü.
Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.
Yatarken, ‘Ne zaman kalkacağım’ diye düşünüyorum, Ama gece uzadıkça uzuyor, Gün doğana dek dönüp duruyorum.
Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.
Bedenimi kurt, kabuk kaplamış, Çatlayan derimden irin akıyor.
Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!
“Günlerim dokumacının mekiğinden hızlı, Umutsuz tükenmekte.
Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
Ey Tanrı, yaşamımın bir soluk olduğunu anımsa, Gözüm bir daha mutluluk yüzü görmeyecek.
Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
Şu anda bana bakan gözler bir daha beni görmeyecek, Senin gözlerin üzerimde olacak, Ama ben yok olacağım.
Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!
Bir bulutun dağılıp gitmesi gibi, Ölüler diyarına inen bir daha çıkmaz.
Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
Bir daha evine dönmez, Bulunduğu yer artık onu tanımaz.
De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.
“Bu yüzden sessiz kalmayacak, İçimdeki sıkıntıyı dile getireceğim; Canımın acısıyla yakınacağım.
Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
Ben deniz ya da deniz canavarı mıyım ki, Başıma bekçi koydun?
Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`
Yatağım beni rahatlatır, Döşeğim acılarımı dindirir diye düşündüğümde,
atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.
Beni düşlerle korkutuyor, Görümlerle yıldırıyorsun.
Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!
Öyle ki, boğulmayı, Ölmeyi şu yaşama yeğliyorum.
Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!
Yaşamımdan tiksiniyor, Sonsuza dek yaşamak istemiyorum; Çek elini benden, çünkü günlerimin anlamı kalmadı.
Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,
[] “İnsan ne ki, onu büyütesin, Üzerinde kafa yorasın,
să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?
Her sabah onu yoklayasın, Her an onu sınayasın?
Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
Gözünü üzerimden hiç ayırmayacak mısın, Tükürüğümü yutacak kadar bile beni rahat bırakmayacak mısın?
Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
Günah işledimse, ne yaptım sana, Ey insan gözcüsü? Niçin beni kendine hedef seçtin? Sana yük mü oldum?
Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``
Niçin isyanımı bağışlamaz, Suçumu affetmezsin? Çünkü yakında toprağa gireceğim, Beni çok arayacaksın, ama ben artık olmayacağım.”