Job 17

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

“Yaşama gücüm tükendi, günlerim kısaldı, Mezar gözlüyor beni.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Çevremi alaycılar kuşatmış, Gözümü onların aşağılamasıyla açıp kapıyorum.

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

“Ey Tanrı, kefilim ol kendine karşı, Başka kim var bana güvence verecek?

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Çünkü onların aklını anlayışa kapadın, Bu yüzden onları zafere kavuşturmayacaksın.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Para için dostlarını satan adamın Çocuklarının gözünün feri söner.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

“Tanrı beni insanların diline düşürdü, Yüzüme tükürmekteler.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Kederden gözümün feri söndü, Kollarım bacaklarım çırpı gibi.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Dürüst insanlar buna şaşıyor, Suçsuzlar tanrısızlara saldırıyor.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Doğrular kendi yolunu tutuyor, Elleri temiz olanlar gittikçe güçleniyor.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

“Ama siz, hepiniz gelin yine deneyin! Aranızda bir bilge bulamayacağım.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Günlerim geçti, tasarılarım, Dileklerim suya düştü.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Bu insanlar geceyi gündüze çeviriyorlar, Karanlığa ‘Işık yakındır’ diyorlar.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Ölüler diyarını evim diye gözlüyorsam, Yatağımı karanlığa seriyorsam,

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Çukura ‘Babam’, Kurda ‘Annem, kızkardeşim’ diyorsam,

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Umudum nerede? Kim benim için umut görebilir?

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``

Umut benimle ölüler diyarına mı inecek? Toprağa birlikte mi gireceğiz?”