Job 17

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

O meu espírito está quebrantado, os meus dias se extinguem, a sepultura me está preparada!

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Deveras estou cercado de zombadores, e os meus olhos contemplam a sua provocação!

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Dá-me, peço-te, um penhor, e sê o meu fiador para contigo; quem mais há que me dê a mão?

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Porque aos seus corações encobriste o entendimento, pelo que não os exaltarás.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Quem entrega os seus amigos como presa, os olhos de seus filhos desfalecerão.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Mas a mim me pôs por motejo dos povos; tornei-me como aquele em cujo rosto se cospe.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

De mágoa se escureceram os meus olhos, e todos os meus membros são como a sombra.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Os retos pasmam disso, e o inocente se levanta contra o ímpio.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Contudo o justo prossegue no seu caminho e o que tem mãos puras vai crescendo em força.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Mas tornai vós todos, e vinde, e sábio nenhum acharei entre vós.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Os meus dias passaram, frustraram-se os meus propósitos, as aspirações do meu coração.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Convertem-me a noite em dia, e a luz, dizem, está perto das trevas.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Se eu esperar, a sepultura é minha casa; nas trevas estendi a minha cama.

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Eu disse à cova: Tu és meu pai; e aos vermes: Vós sois minha mãe e minha irmã.

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

E onde está então a minha esperança? Sim, a minha esperança, quem a poderá ver?

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``

Descerão comigo até as trancas da sepultura. Descansaremos juntos no pó.