Job 17

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Még mindig csúfot űznek belőlem! Szemem az ő patvarkodásuk között virraszt.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Kezest magadnál rendelj, kérlek, nékem; *különben* ki csap velem kezet?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Minthogy az ő szívöket elzártad az értelem elől, azért nem is magasztalhatod fel őket.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

A ki prédává juttatja barátait, annak fiainak szemei elfogyatkoznak.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Példabeszéddé tőn engem a népek előtt, és ijesztővé lettem előttök.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

A bosszúság miatt szemem elhomályosodik, és minden tagom olyan, mint az árnyék.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Elálmélkodnak ezen a becsületesek, és az ártatlan a képmutató ellen támad.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Ám az igaz kitart az ő útján, és a tiszta kezű ember még erősebbé lesz.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Nosza hát, térjetek ide mindnyájan; jőjjetek, kérlek, úgy sem találok bölcset köztetek.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Napjaim elmulának, szívemnek kincsei: terveim meghiusulának.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Az éjszakát nappallá változtatják, és a világosság csakhamar sötétséggé lesz.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Ha reménykedem is, a sír *már* az én házam, a sötétségben vetettem az én ágyamat.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

A sírnak mondom: Te vagy az én atyám; a férgeknek pedig: Ti vagytok az én anyám és néném.

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Hol tehát az én reménységem, ki törődik az én reménységemmel?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Leszáll az majd a sír üregébe, velem együtt nyugoszik a porban.

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``