Job 7

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.

Zdaliž nemá vyměřeného času člověk na zemi? A dnové jeho jako dnové nájemníka.

Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,

Jako služebník, kterýž touží po stínu, a jako nájemník, jenž očekává skonání díla svého:

aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.

Tak jsou mi dědičně přivlastněni měsícové marní, a noci plné trápení jsou mi odečteny.

Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.

Jestliže ležím, říkám: Kdy vstanu? A pomine noc? Tak pln bývám myšlení až do svitání.

Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.

Tělo mé odíno jest červy a strupem i prachem, kůže má puká se a rozpouští.

Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!

Dnové moji rychlejší byli nežli člunek tkadlce, nebo stráveni jsou bez prodlení.

Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

Rozpomeň se, ó Pane, že jako vítr jest život můj, a oko mé že více neuzří dobrých věcí,

Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.

Aniž mne spatří oko, jenž mne vídalo. Oči tvé budou ke mně, a mne již nebude.

Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!

Jakož oblak hyne a mizí, tak ten, kterýž sstupuje do hrobu, nevystoupí zase,

Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.

Aniž se opět navrátí do domu svého, aniž ho již více pozná místo jeho.

De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.

Protož nemohuť já zdržeti úst svých, mluvím v ssoužení ducha svého, naříkám v hořkosti duše své.

Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

Zdali jsem já mořem čili velrybem, že jsi mne stráží osadil?

Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`

Když myslím: Potěší mne lůže mé, poodejme naříkání mého postel má:

atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.

Tedy mne strašíš sny, a viděními děsíš mne,

Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!

Tak že sobě zvoluje zaškrcení duše má, a smrt nad život.

Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!

Mrzí mne, nebuduť déle živ. Poodstupiž ode mne, nebo marní jsou dnové moji.

Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,

Co jest člověk, že ho sobě tak vážíš, a že tak o něj pečuješ?

să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?

A že ho navštěvuješ každého jitra, a každé chvíle jej zkušuješ?

Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

Dokudž se neodvrátíš ode mne, a nedáš mi aspoň polknouti mé sliny?

Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

Zhřešil jsem, což mám učiniti, ó strážce lidský? Proč jsi mne položil za cíl sobě, tak abych sám sobě byl břemenem?

Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``

Nýbrž proč neodejmeš přestoupení mého, a neodpustíš nepravosti mé? Nebo již v zemi lehnu. Potom bys mne i pilně hledal, nebude mne.