Job 17

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Духът ми съкрушен е, гаснат дните ми, за мене вече гробища остават.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Присмиватели около мен не са ли, не почива ли окото ми на техните обиди?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Определи ми сега поръчител пред Себе Си; кой друг би ми подал ръка?

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Защото си скрил сърцето им от разум — затова и няма да ги възвисиш.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Който приятели предава на грабеж, очите на децата му ще чезнат.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Той ме е поставил за поговорка на хората и аз станах за заплюване в лицето.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Окото ми се помрачи от скръб и всичките ми части станаха като сянка.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Правдивите ще се ужасят на това и невинният ще се възмущава против лицемера.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

А праведният ще се държи за пътя си и който е с чисти ръце, ще става все по-силен.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Но вие всички, върнете се и елате; и един мъдър няма да намеря между вас.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Дните ми преминаха; пресякоха се намеренията ми, желанията на сърцето ми.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Нощта направиха на ден и светлината близо е при мрака.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Ако чакам, жилището ми Шеол е, леглото си постлах във мрака.

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Към гроба викам: Ти си ми баща! — към червея: Ти — майка ми, сестра ми!

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Къде тогава е надеждата ми? Надеждата ми кой ще види?

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``

Тя ще слезе в самотата на Шеол, когато заедно в пръстта покой намерим.