Job 17

O meu espírito está quebrantado, os meus dias se extinguem, a sepultura me está preparada!

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Deveras estou cercado de zombadores, e os meus olhos contemplam a sua provocação!

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Dá-me, peço-te, um penhor, e sê o meu fiador para contigo; quem mais há que me dê a mão?

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Porque aos seus corações encobriste o entendimento, pelo que não os exaltarás.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Quem entrega os seus amigos como presa, os olhos de seus filhos desfalecerão.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Mas a mim me pôs por motejo dos povos; tornei-me como aquele em cujo rosto se cospe.

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

De mágoa se escureceram os meus olhos, e todos os meus membros são como a sombra.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Os retos pasmam disso, e o inocente se levanta contra o ímpio.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Contudo o justo prossegue no seu caminho e o que tem mãos puras vai crescendo em força.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Mas tornai vós todos, e vinde, e sábio nenhum acharei entre vós.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Os meus dias passaram, frustraram-se os meus propósitos, as aspirações do meu coração.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Convertem-me a noite em dia, e a luz, dizem, está perto das trevas.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Se eu esperar, a sepultura é minha casa; nas trevas estendi a minha cama.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Eu disse à cova: Tu és meu pai; e aos vermes: Vós sois minha mãe e minha irmã.

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

E onde está então a minha esperança? Sim, a minha esperança, quem a poderá ver?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Descerão comigo até as trancas da sepultura. Descansaremos juntos no pó.

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``