Job 17

Dýchání mé ruší se, dnové moji hynou, hrobu blízký jsem.

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Jistě posměvači jsou u mne, a pro jejich mne kormoucení nepřichází ani sen na oči mé.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Postav mi, prosím, rukojmě za sebe; kdo jest ten, nechť mi na to ruky podá.

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Nebo srdce jejich přikryl jsi, aby nerozuměli, a protož jich nepovýšíš.

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Kdož pochlebuje bližním, oči synů jeho zhynou.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

Jistě vystavil mne za přísloví lidem, a za divadlo všechněm,

M'a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Tak že pro žalost pošly oči mé, a oudové moji všickni stínu jsou podobni.

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Užasnouť se nad tím upřímí, a však nevinný proti pokrytci vždy se zsilovati bude.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Přídržeti se bude, pravím, spravedlivý cesty své, a ten, jenž jest čistých rukou, posilní se více.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Tolikéž i vy všickni obraťte se, a poďte, prosím; neboť nenacházím mezi vámi moudrého.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Dnové moji pomíjejí, myšlení má mizejí, přemyšlování, pravím, srdce mého.

Ce! mi s'au dus zilele, mi s'au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea...

Noc mi obracejí v den, a světla denního ukracují pro přítomnost temností.

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Abych pak čeho i očekával, hrob bude dům můj, ve tmě usteli ložce své.

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

Jámu nazovu otcem svým, matkou pak a sestrou svou červy.

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Kdež jest tedy očekávání mé? A kdo to, čím bych se troštoval, spatří?

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Do skrýší hrobu sstoupí, poněvadž jest všechněm v prachu země odpočívati.

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.``