Job 14

Čovjek koga je žena rodila kratka je vijeka i pun nevolja.
Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
K'o cvijet je nikao i vene već, poput sjene bježi ne zastajuć'.
Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.
Na takva, zar, ti oči otvaraš i preda se na sud ga izvodiš?
Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
Tko će čisto izvuć' iz nečista? Nitko!
Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.
Pa kad su njegovi dani odbrojeni, kad mu broj mjeseci o tebi ovisi, kad mu granicu stavljaš neprijelaznu,
Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,
skini s njega pogled da počinut' može, poput najamnika da svoj dan uživa.
întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.
TÓa ni drvu nije nada sva propala, posječeno, ono opet prozeleni i mladice nove iz njega izbiju.
Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.
Ako mu korijen i ostari u zemlji, ako mu se panj i sasuši u prahu,
Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,
oćutjevši vodu, ono će propupat' i pustiti grane kao stablo novo.
înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
Al' kad čovjek umre, ostaje pokošen, kad smrtnik izdahne, gdje li je on tada?
Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?
Može sva voda iz mora ispariti i presahnut' rijeke, isušit posvema',
Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,
al' čovjek kad legne, ne ustaje više, dok nebesa bude, neće se podići, od sna se svojega probuditi neće.
aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.
O, kad bi me htio skriti u Šeolu, zakloniti me dok srdžba ti ne mine, dÓati mi rok kad ćeš me se spomenuti,
Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!
- jer, kad umre čovjek, zar uskrsnut' može? - čekao bih te sve dane vojske svoje dok ne bi došao da mi smjenu dadeš.
Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.
Zvao bi me, a ja bih se odazvao: zaželio si se djela svojih ruku.
Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.
A sad nad svakim mojim vrebaš korakom, nijednog mi grijeha nećeš oprostiti,
Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;
u vreći si prijestup moj zapečatio i krivicu moju svu si zapisao.
călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.
Vaj! K'o što se jednom uruši planina, k'o što se hridina s mjesta svog odvali,
Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,
k'o što voda kamen s vremenom istroši, a pljusak bujicom zemlju svu sapere, tako uništavaš nadu u čovjeku.
cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.
Oborio si ga - on ode za svagda, nagrđena lica, otjeran, odbačen.
Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.
Djecu mu poštuju - o tom ništa ne zna; ako su prezrena - o tom ne razmišlja.
De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.
On jedino pati zbog svojega tijela, on jedino tuži zbog svojeg života."
Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``